despre prietenie

am trecut prin destule incercari in viata si de cele mai multe ori am primit ajutor de la persoanele de la care asteptam cel mai putin sa o faca... adica de la straini. de multe ori m-am gandit daca prin prietenie se intelege musai si faptul ca presupune si ajutorul persoanei care iti este prieten/a cand acesta se afla intr-un moment mai greu al vietii. sau prieten poate fi si cineva care nu are o reactie atat de rapida de a te ajuta cand ti-e greu sau nu considera ca ai nevoie de ajutorul sau sau este o persoana mai retrasa care nu se implica de obicei.
poate este gresit cum gandesc, dar desi pentru multi prietenia presupune mult mai mult eu ii consider prieteni si pe acei care mi-au intins o mana la greu si au fost trecatori prin viata mea, neramanand in contact permanent.
cine este mai prieten, cel care iti sta alaturi zi de zi, cu care te frecventezi des, mergi la cinema sau teatru sau in vacante sau la evenimente din familie etc. sau acela care ti-a sarit in ajutor, din neant, cand te asteptai mai putin si te-a scos, total dezinteresat, dintr-o situatie dificila?
Mai sunt si persoane care ajuta voluntar, dar care, desi nu spun, nu o fac din prietenie, au un interes ascuns sau asteapta ceva in schimb, mai devreme sau mai tarziu. si cand observa ca nu au primit ce au urmarit, se razbuna prosteste, copilareste, nu stiu sa se bucure de rezultatul ajutorului lor asupra celui careia i l-au dat.
In opinia mea, prietenia izvoraste din dezinteres, onestitate, voluntariat si mai ales cred, ca daca pot ajuta pe cineva care are nevoie de mine la un moment dat, atunci o fac fara sa astept nimic in schimb. si daca persoana pe care am ajutat-o isi aminteste vreodata de gestul meu, atunci ma onoreaza, iar daca nu, nu o scot din lista de prieteni, pentru ca poate a avut motivele ei/lui sa o faca. Asta nu inseamna neaparat ca a uitat gestul meu si ca ii sunt indiferenta, ci ca poate nu a venit momentul sa imi multumeasca sau sa imi intoarca gestul , intr-o dovada de prietenie. Nu poti tine prietenii langa tine, ca si cainele in lant. Daca vor, iti sunt aproape, daca nu, inseamna ca nu ii meriti, poate :)
Dezamagirile vin de obicei cand asteptarile sunt prea mari in privinta cuiva. Asa ca am invatat sa iau lucrurile asa cum sunt si sa nu  mai descos firul in patru si sa analizez ceva ce nu e de analizat. Urasc acele persoane care nu au altceva de facut decat sa vaneze greselile altora. Viata e frumoasa, merita traita, e atat de scurta si sunt atatea de facut, de ce ne-am pierde timpul analizandu-i pe altii cand noi insine am putea scrie istorie :)
imi iubesc prietenii, putini, pe care ii am si nu astept nimic in schimb. toate la vremea lor. am avut si dezamagiri dar care nu au venit din faptul ca m-au uitat ci din faptul ca le-am cerut ajutorul cand am fost la greu si s-au eschivat... nu i-am taiat de pe lista mea, dar astept sa transforme dezamagirea in incantare :)
cum spunea Scarlett O'Hara - la asta ma voi gandi maine. si maine e o zi...

maxima zilei

"Fa ceea ce iti spune inima ca este corect sa faci. Pentru ca oricum vei fi criticat. Vei fi condamnat indiferent de ce vei face." - Eleanor Roosevelt

suntem programati sa spunem NU?

la indemnul unui prieten, cu care m-am conversat recent, voi incerca sa imi spun parerea despre tendinta pe care o au multi de a spune nu, provocarilor, "furtunilor" vietii, in incercarea permanenta de a cauta echilibrul.

Oare asa am fost programati de mici, sa ne ferim de primejdiile ce ne-a putea paste daca alegem calea mai riscanta, vezi: nu te sui pe scaun ca ai sa cazi, nu te juca cu cutitul pentru ca te vei taia, nu te juca cu chibriturile ca poti da foc casei, nu ai voie sa faci asta, aia si cealalta etc. Oare prin dorinta lor de a ne feri de primejdii, parintii nostri ne-au fost fara sa vrea, cei mai potrivnici dusmani in lupta noastra cu necunoscutul? Oare ce s-ar intampla daca ti-ai lasa copilul sa descopere singur ce e bine si ce e rau, ce e bine sa faca si ce e bine sa nu faca? Asta ar insemna ca fiecare ar apela la propria imaginatie si neavand ghidaj de niciun fel, ar decide singur ce sa faca si cum sa faca. Va imaginati ce haos ar domni pe planeta? Sau poate totul ar fi exemplar, pentru ca oamenii nu ar mai percepe primejdiile ca pe primejdii, poate ca a arunca in aer o cladire din cauza jocului cu focul ar fi perceput ca cel mai frumos joc de artificii sau sangele ce curge dintr-o taietura de cutit ar fi privit ca cel mai frumos colorant al bluzei de pijama :)
glumesc, cred ca fara a fi programata, omenirea nu ar exista. depinde de programator sa isi educe invatacelul in spiritul dorit sau potrivit.
Cred ca noi suntem facuti spre a ne cauta in permanenta echilibrul, acela dat de rutina si fapte normale.
Am trecut in viata si prin momente de "furtuna", am actionat de multe ori sub impulsul momentului, am savurat clipa, dar acestea sunt de multe ori extreme, care te fac sa tanjesti si mai mult dupa normalitate. Iti dai seama de ce ai pierdut numai dupa ce ai pierdut, asa-i? Un alt exemplu de idee preconceputa. Dar daca nu ar fi precedente, nu arfi nici idei preconcepute, nu am mai avea proverbe si zicatori, nu am mai avea repere si modele.
Te avanti in furtuna, dar furtuna nu este pentru oricine. Cei neinfricati se avanta, dar de cele mai multe ori sfarsesc innecati :(
Echilibru... parca vad o balanta, incercand sa aduca greutatea marfii de pe un taler la egalitate cu greautatile puse pe celalalt... ce depui, aia primesti....ce ciudata comparatie, abia acum realizez cat este de adevarat si logic: culegem ce semanam, primim ce platim, raspundem la intrebarea pusa.
dar sa revin la tema "impusa". de ce spunem nu. de frica esecului? poate. de teama de a calca pe un teritoriu nou,necunoscut? poate. din obisnuinta? poate. pentru ca am trecut prin filtrul mintii optiunile pe care le avem si consideram ca a zice da ne dezavantajeaza. poate.
Tot acel bun prieten care m-a indemnat sa scriu despre asta, imi spune ca masoara de zece ori si taie o data. tocmai asta inseamna a fi precaut, a fi in permanenta cautarea a echilibrului, e evita "furtunile" sau supararile pricinuite de actiunea de a masura doar o data.
cand am conceput acest eseu m-am gandit nu neaparat la mine, ci la majoritatea omenirii, pentru care cuvantul normalitate tinde sa se transforme in echilibru. Fiecare are modul sau de a percepe acest echilibru si factorii care contribuie la instalarea echilibrului sunt diferiti de la o persoana la alta. Uneori ceea ce numesc eu o furtuna pentru mine, poate fi ceva normal pentru interlocutorul meu sau pentru o terta persoana care trece prin aceeasi situatie.
in opinia mea, totul se reduce la perceptie. suntem ceea ce percep ceilalti despre noi. traim in comunitate si este imposibil sa ne alcatuim singuri portretul. suntem fara voie obiectul de perceptie al celor ce ne inconjoara si ne formam personalitatea in mediul in care traim, inconjurati de valori sau non-valori ce ne apreciaza :)
se spune despre cei ce nu au curaj sa se arunce in valtoare ca sunt lasi. Pana nu treci prin situatia celui pe care il acuzi, este mai bine sa nu ridici piatra!
priveste lumea prin ochii lui si vei avea o alta perceptie. legea perceptiei... cine a inventat-o a salvat omenirea de la sabloane. pe curand

my flower power daughter :)

Al treilea carucior al Dariei poate are mai mult noroc. Se pare ca primele doua nu i s-au potrivit, fiind albastre, de baietei :)

Primul mi-a fost furat din scara blocului, la nici o luna dupa ce am nascut. L-am gasit apoi langa o biserica. In el trona un baietel tiganus de 3 luni, iar tatal sau se jura cu "mancati-as doamna" ca nu l-a furat el, ci ca l-a cumparat cu 50 lei de la un aurolac. I-am spus ca era un carut de 500 Euro si cred ca in mintea lui a facut calculul imediat cu cat il poate revinde :))) i-am urat sanatate si m-am intors acasa cu cel de-al doilea carut cumparat din Obor, cu 250 lei. Al doilea carut a fost sa fie tot albastru si de prima data Daria a dat semne ca nu se simte prea bine in el, dar investitia a fost minima, de frica hotilor. Pana acum doua zile toate bune si fumoase. Duminica dimineata, am iesit sa-mi beau cafeaua si sa o plimb pe Daria putin in curtea blocului. Apoi am lasat caruciorul afara, deja ma obisnuisem cu noua casa si ma linistisem in privinta hotilor, afara nu era tipenie de om, era duminica la pranz :) Am intrat in casa, la masa, iar carutul l-am lasat afara, sub geamul de la bucatarie. Dupa doua ore, am iesit sa ne relazam dupa masa. Carutul facuse aripi :))))!!!! Asa ca imediat fuga pe la hypermarketurile deschise, sa iau altul. Dar peste tot erau numai albastre. Mi-am spus: NU albastru! Si iar fuga luni la Obor si iata-ne cu flower power-ul acesta, pe care Daria se pare ca il agreaza foarte tare. M-am gandit la melodia lui Katie Melua - Two Bare Feet, se pare ca de atat ai nevoie sa fii fericit. Ea e foarte fericita in noul ei carut de 195 lei. Sic!

Katie Melua - Two Bare Feet

Am venit pe lume :)

Nu am mai putut astepta in burtica mamei mele inca doua saptamani, pentru ca nu prea mai era loc pe-acolo si nu ma puteam "exprima" asa cum doream eu, asa ca am trimis un mesaj doctoritei, pe 18 noiembrie: "dilatatie de col 4 cm, te operez pe 20 noiembrie, nu mai rezisti pana saptamana viitoare!"

Si asa am ajuns pe lume, exact la 9,30 dimineata, intr-o zi superba de toamna, calda, insorita si vesela, ca mama mea. Stiu ca m-a dorit foarte mult si sunt gata sa ii zambesc pentru prima data. Da, ne-am vazut in timpul operatiei, o maicuta a avut grija de mine si m-a aratat mamei. Zambea si plangea in acelasi timp. E frumoasa mama mea, cred ca o voi iubi foarte mult. Tot atunci mi-am aflat si numele. Mi-a spus: Daria, fetita mea, bine ai venit! Deci sunt un copil dorit, cred ca m-a asteptat multa lume sa apar pe-aici. Asa am observat inca din spital. Tati a venit sa ma vada, a stat aproape o zi pe hol, pentru ca doamnele acelea care aveau grija de mine nu vroiau sa ma arate, din cauza gripei porcine, ce-o mai fi si asta?! Apoi mi-am vazut matusica si bunicii, apoi am venit acasa si am primit vizite. Prietena mamei cred ca ma iubeste foarte mult, mi-a adus chiar si crema pentru fundulet. Am uitat sa va zic, dar inca mai folosesc pampersi si nu imi place deloc sa stau uda. Dar e de-ajuns sa plang un pic, ca mami vine si ma schimba. Ah, ce bine e in bratele ei. Si imi da sa pap ceva muuuult mai bun decat laptele din spital. Sper sa nu se termine niciodata! E asa de bine :) Am facut si cateva poze, va trimit si voua, sa vedeti ca sunt foarte draguta :)

Promit sa va tin la curent cu peritpetiile mele, ne vom distra de minune. Va pup pe obrajori !

de primavara

de cand astept sa vina... sa simt mirosul de ghiocei, de pamant reavan si de ploaie... sa simt cum mi se subtiaza sangele si revin la viata, sa incep, sa creez, sa zburd... mi-e dor de pajistile copilariei, mi-e dor de inceputuri, mi-a fost dor de primavara. a venit, mi-e bine, mi-e drag, zambesc si o iau de la inceput.

mai am inca prieteni, acei oameni care isi mai aduc aminte ca traiesc si simt ceva pentru ei, le multumesc celor care nu au uitat cat de mult iubesc primavara si mi-au trimis cateva randuri, un gand, un zambet :)

ma intristeaza putin criza de-afara, incerc sa nu ma uit la TV, sa nu vad magazine si cafenele inchise la tot pasul, sa nu simt lipsa rasfatului de altadata, cu un masaj sau un tratament special, nu ma mai gandesc sa imi cumpar noua colectie de pantofi sau rochii, incerc sa traiesc si sa ma bucur de ce am si slava Domnului, am destule... nu ma intereseaza criza nimanui, pentru ca nu cred in cuvantul criza, criza e in mintea oamenilor si este provocata de cea mai mare putere in stat, presa. un bun prieten de-al meu ar scrie acum: Smile! da, de ce nu?

nu mi-am pierdut inca originalitatea, dar am luat o pauza de gandire si nu am mai scris... incerc sa ma bucur de viata asa cum e, fara prea multe complicatii... viata ne ofera din plin o lista intreaga de complicatii. nu e obligatoriu si sa ceri complicatii de la viata. in cazul meu, cererea e zero, ca sa vorbesc in termeni economici :)

mi-e dor de soare, de iarba, de roua, de cort, de padure, de rau, de floare, de pasare, de zbor...

timpuri de ... criza

"Mintile stralucite discuta idei.Mintile luminate discuta evenimente.Mintile "scurte" discuta oamenii!" - Eleanor Roosevelt

ma intreb uneori daca unii oameni sunt constienti de efectele vorbelor lor, spuse sau scrise, sau doar doresc sa se auda vorbind sau sa se vada, undeva, pe prima pagina a ziarelor.

nu ma uit la televizor. mi se pare cel mai mediocru mod de a raspandi evenimente, privite prin ochii altor persoane si "manipulate" dupa bunul plac al patronilor diferitelor televiziuni.

nu fac politica, pentru ca nu sunt o persoana care se adapteaza conform interesului de moment.

nu ma identific cu gloata si niciodata nu am mers in directia ei. prefer sa fiu considerata nebuna aia care nu vrea sa creada ca e criza, care refuza sa isi abandoneze clientii de frica ca nu va mai avea un profit de 300%, ci doar unul de 10-20 %. etc.

mi-aduc aminte de un joc din copilarie, de-a v-ati ascunselea... :) unul dintre participanti avea rolul de "a salva turma". hahahaha. cum suna :)... da, vreau sa salvez turma, turma asta de mediocri care se plang non-stop pe toate canalele, in loc sa ia taurul de coarne si sa dovedeasca ca au o barbatie intre picioare. e atat de usor sa ne plangem non stop... barbatii au ajuns de mila lumii... cum poti avea incredere ca unul dintre ei ar putea fi tatal copilului tau, cand nici macar nu isi mai ascunde neputinta si panica si se afiseaza pe post de plangacios la tv?

in ultima vreme din ce in ce mai multi barbati se plang. oare in mintea lor sa nu fie decat teama ca daca nu mai au Mercedes si vila, le fuge gagica? hahahaha... oare doar in asta sta barbatia lor? oare doar atat au ei de spus? oare ei nu inteleg ca daca o femeie si-ar sufleca poalele si ar trece la treaba, ii poate face sa se simta mici, mici de tot? cu cat barbatul e mai complexat, cu atat masina pe care o conduce e mai mare si mai luxoasa si cu atat mai mult se streseaza de frica sa nu piarda in fata vreunei muieri istete.

ce vremuri, domne! hai cu criza! :)))

cooking my feelings

My English is not my best point, but I don't know why I received my thoughts in English, so I am gonna give a headache to everyone who will try to understand what i wrote :)))

yesterday i had great fun, a special friend joyned me in the kitchen and we practically cooked for my sister who was starving just smelling all the tasty things we've put in the pans.

i didnt cook with such pleasure and fun since long time... i've just cooked my feelings and senses and thoughts and i put all my heart on the table and sliced it. the result was absolutely amazing: laugh, fun, hugs, music, energy, joy.

de ce ne ferim de profunzime

multumesc acelei persoane care mi-a dat indirect ideea de a crea acest blog. mi se pare cea mai libera forma de exprimare pe care am folosit-o pana acum. nu citeste nimeni si toti citesc in acelasi timp :) asa ca esti liber sa "debitezi"... ma distrez de minune cu incercarile mele timide de a redescoperi ceva uitat demult, ceva ce ma gandeam ca imi voi aminti pe la pensie :) : pofta de scris.

am strans in mine atatea ganduri, am incercat sa le comunic diferitelor persoane intalnite pana acum in viata mea, unii deveniti foarte buni prieteni, unii doar trecatori... am ajuns la concluzia ca daca nu gasesti un destinatar receptiv la gandurile tale, e mai bine sa ramana la stadiul de ganduri :) ma intreb daca nu cumva mi-e teama de profunzime sau doar mi-e lehamite sa mai comunic oricui ce gandesc, de teama ca vorbele mele nu vor ajunge la destinatie... sa incerc la nesfarsit, sa fiu perseverenta? sa continui sa vorbesc cu un zid, pana mi se va deschide, la formula magica cu mult "susan" (e.g. Sesame, deschide-te!)? sa fie zidurile receptive la gandurile mele?

zambesc, gandindu-ma cate ziduri am intalnit... e oare atat de greu sa ajungi acolo, in adancuri, sau oamenilor le este frica sa-si deschida inima, nu cumva sa trebuiasca sa-si asume apoi oarece responsabilitati si sa trebuiasca sa fie pedanti, perseverenti, profunzi... sa demonstreze prin fapte taria vorbelor lor :) cineva imi spunea ca prefera sa fie superficial, pentru ca atunci cand isi pune sufletul pe tava si e calcat in picioare, se simte ca un melc, pe care il atingi cu piciorul si fuge imediat in carapacea lui si apoi ii ia ceva timp sa iasa din nou la soare...

de ce ne ferim sa fim profunzi? am citit de curand undeva ca "cel mai bun mod de a nu iti asuma nici o responsabilitate este sa nu promiti niciodata nimic". oare putem trai asa?

ce daca suntem profunzi si incercam sa mergem pana la capat, sa ne facem timp sa intelegem, un prieten, un amic, un colaborator, un iubit? si sa nu ne grabim cu verdicte si raspunsuri spontane, dar de multe ori atat de superficiale? ne e teama ca am putea fi raniti daca spunem exact ce simtim, daca ne aratam eul? de ce ne infasuram in parabole si scuze mirobolante, cand este atat de simplu sa spui ce gandesti? hahaha... oare ce ar fi in lume daca s-ar inventa o masina de citit ganduri? eu cel putin m-as distra de minune, dar as si intelege... de ce nu putem spune cuiva cu care am avut o relatie, pur si simplu verde in fata: pa, s-a terminat, nu mai stau cu tine pentru ca... sau unui partener de afaceri: uite, imi plac produsele pe care vrei sa mi le oferi, dar cu contractul asta simt ca imi bagi mana in buzunar pana la umar (dar s-a inventat pentru asta cuvantul "negociere" sau "agreement" si mai tare!)?

de ce nu incercam sa analizam profund consecintele si faptele noastre, pe termen lung? si ne grabim sa punem eticheta pe unul care e mai "mutulica" dar care gandeste inainte de a face?

oare el nu e mai profund decat noi? oare tacerea nu e uneori semn de intelepciune? oare nu e mai bine sa taci decat sa spui ceva aiurea, asa, doar sa fie spus? si pe care sa il uiti in secunda doi?

prefer magarusul de povara in locul armasarului pur sange. primul e mai rezistent, iti sta aproape mai credincios si mai ingaduitor. veti spune: da, dar nimic nu se compara cu zvacul armasarului, cu coama lui neagra si lucioasa? oare nu e semn de superficialitate? oare nu vrea sa ne spuna: eu sunt tare si mare, voi nu ma puteti ajunge? oare are vreo remuscare cand rupe gardul tarcului si alearga in salbaticie, unde ii place lui cel mai mult sa fie rege? fara sa aiba nici o parere de rau ca isi paraseste stapanul care il ingrijeste? veti spune: dar el are nevoie de libertate! nu avem toti nevoie de asta si totusi profunzimea ne face responsabili si atasati principiilor care ne leaga de ceilalti oameni?

din floare in floare, e atat de romantic, atat de simplu, vezi doar ce e la suprafata, frumos aranjat, estetic, ingrijit, ce rost are sa mai intri si sa stai un pic, sa analizezi ce e in spatele aparentei? viata e atat de scurta, nu-i asa?

revin :)