multumesc acelei persoane care mi-a dat indirect ideea de a crea acest blog. mi se pare cea mai libera forma de exprimare pe care am folosit-o pana acum. nu citeste nimeni si toti citesc in acelasi timp :) asa ca esti liber sa "debitezi"... ma distrez de minune cu incercarile mele timide de a redescoperi ceva uitat demult, ceva ce ma gandeam ca imi voi aminti pe la pensie :) : pofta de scris.
am strans in mine atatea ganduri, am incercat sa le comunic diferitelor persoane intalnite pana acum in viata mea, unii deveniti foarte buni prieteni, unii doar trecatori... am ajuns la concluzia ca daca nu gasesti un destinatar receptiv la gandurile tale, e mai bine sa ramana la stadiul de ganduri :) ma intreb daca nu cumva mi-e teama de profunzime sau doar mi-e lehamite sa mai comunic oricui ce gandesc, de teama ca vorbele mele nu vor ajunge la destinatie... sa incerc la nesfarsit, sa fiu perseverenta? sa continui sa vorbesc cu un zid, pana mi se va deschide, la formula magica cu mult "susan" (e.g. Sesame, deschide-te!)? sa fie zidurile receptive la gandurile mele?
zambesc, gandindu-ma cate ziduri am intalnit... e oare atat de greu sa ajungi acolo, in adancuri, sau oamenilor le este frica sa-si deschida inima, nu cumva sa trebuiasca sa-si asume apoi oarece responsabilitati si sa trebuiasca sa fie pedanti, perseverenti, profunzi... sa demonstreze prin fapte taria vorbelor lor :) cineva imi spunea ca prefera sa fie superficial, pentru ca atunci cand isi pune sufletul pe tava si e calcat in picioare, se simte ca un melc, pe care il atingi cu piciorul si fuge imediat in carapacea lui si apoi ii ia ceva timp sa iasa din nou la soare...
de ce ne ferim sa fim profunzi? am citit de curand undeva ca "cel mai bun mod de a nu iti asuma nici o responsabilitate este sa nu promiti niciodata nimic". oare putem trai asa?
ce daca suntem profunzi si incercam sa mergem pana la capat, sa ne facem timp sa intelegem, un prieten, un amic, un colaborator, un iubit? si sa nu ne grabim cu verdicte si raspunsuri spontane, dar de multe ori atat de superficiale? ne e teama ca am putea fi raniti daca spunem exact ce simtim, daca ne aratam eul? de ce ne infasuram in parabole si scuze mirobolante, cand este atat de simplu sa spui ce gandesti? hahaha... oare ce ar fi in lume daca s-ar inventa o masina de citit ganduri? eu cel putin m-as distra de minune, dar as si intelege... de ce nu putem spune cuiva cu care am avut o relatie, pur si simplu verde in fata: pa, s-a terminat, nu mai stau cu tine pentru ca... sau unui partener de afaceri: uite, imi plac produsele pe care vrei sa mi le oferi, dar cu contractul asta simt ca imi bagi mana in buzunar pana la umar (dar s-a inventat pentru asta cuvantul "negociere" sau "agreement" si mai tare!)?
de ce nu incercam sa analizam profund consecintele si faptele noastre, pe termen lung? si ne grabim sa punem eticheta pe unul care e mai "mutulica" dar care gandeste inainte de a face?
oare el nu e mai profund decat noi? oare tacerea nu e uneori semn de intelepciune? oare nu e mai bine sa taci decat sa spui ceva aiurea, asa, doar sa fie spus? si pe care sa il uiti in secunda doi?
prefer magarusul de povara in locul armasarului pur sange. primul e mai rezistent, iti sta aproape mai credincios si mai ingaduitor. veti spune: da, dar nimic nu se compara cu zvacul armasarului, cu coama lui neagra si lucioasa? oare nu e semn de superficialitate? oare nu vrea sa ne spuna: eu sunt tare si mare, voi nu ma puteti ajunge? oare are vreo remuscare cand rupe gardul tarcului si alearga in salbaticie, unde ii place lui cel mai mult sa fie rege? fara sa aiba nici o parere de rau ca isi paraseste stapanul care il ingrijeste? veti spune: dar el are nevoie de libertate! nu avem toti nevoie de asta si totusi profunzimea ne face responsabili si atasati principiilor care ne leaga de ceilalti oameni?
din floare in floare, e atat de romantic, atat de simplu, vezi doar ce e la suprafata, frumos aranjat, estetic, ingrijit, ce rost are sa mai intri si sa stai un pic, sa analizezi ce e in spatele aparentei? viata e atat de scurta, nu-i asa?
revin :)
2 comentarii:
Cuvintele sunt ca semintele. Multi tin prea mult la ele, pentru ca sunt putine, si le este teama ca o data aruncate, nu vor rodi. Altii in schimb, au seminte din belsug, mereu proaspete, si nu mai au unde sa le puna. Asa ca, le daruiesc cu bucurie. Uneori le arunca in desert si se pierd, alteori pe teren fertil si rodesc. Isi asuma acest risc, pentru ca stiu ca roadele pot fi pe masura generozitatii lor. Spuneai ceva de superfcialitate. Este un fenomen firesc, in care toti evoluam. Este adevarat ca sunt diferite grade de evolutie, unii continua, altii se opresc pe drum. Nu putem deveni profunzi, daca nu am fost superficiali inainte. Se numeste dezvoltare personala. Iar faptul ca unii isi aroga prin epatare merite si profunzime, se numeste marketing. :))
:)) thanks God I found out finally the definition of marketing :))
da, mereu am asociat geneza cu samanta. prima data a fost samanta, asa imi place sa spun. :)
sa oferi, sa desfaci bobocul intr-o floare superba, cu zeci de petale... si doar privind-o cateva zile, pana se ofilieste, sa simti ca parca ai fi trait o vesnicie... sa nu ceri nimic in schimb. sa lasi floarea sa se deschida, sa astepti, plin de emotie si incantare si sa nu te mai saturi privind-o.
de la profunzime am sarit la daruire :) dar cred ca nu e intamplator sa cele doua se leaga. sa daruiesti inseamna sa intelegi profunzimea, sa cauti neincetat, acolo, in adanc si sa stii ce sa daruiesti, cui sa daruiesti si mai ales cand sa daruiesti. viata e atat de scurta si fiecare secunda ne duce catre singura certitudine pe care o avem: moartea. dar drumul e cel care ne lasa sa alegem ce fel vrem sa ramanem in amintirea celor ce raman.
profunzimea vine cu vremea si e data celor ce nu se multumesc cu putin si vor hrana pentru trup si spirit, vor sa daruiasca si sa primeasca in timp, sa astepte samanta sa ii dea fructe... drumul e lung, dar atat de frumos... :)
Trimiteți un comentariu